Despre mine
De ce fac munca asta
Mi-am dat seama, la un moment dat, că mă vindec și eu câte puțin cu fiecare vindecare pe care o însoțesc în sistemul altcuiva. Că nu sunt doar martor al unui proces — sunt participantă la o mișcare circulară între mine și omul din fața mea. Ceva se limpezește în el. Ceva se așază în mine.
Observația mi-a venit după ani de practică, și odată cu ea, înțelegerea de ce această profesie mi se pare, până astăzi, un privilegiu. Nu pentru că ajut. Ci pentru că particip la ceva ce psihicul uman nu încetează să mă uimească că e capabil să facă — să se reorganizeze, să se limpezească, să găsească direcție acolo unde părea că nu mai e niciuna.
De la cifre la psihic
Până la 40 de ani am fost economist. Ultimul deceniu din acea viață profesională l-am petrecut într-un business ridicat de la zero împreună cu trei parteneri — o construcție concretă în lumea concretă, care a ajuns să fie un reper în domeniul ei.
Primul meu contact cu psihoterapia nu a venit dintr-o convingere. A venit dintr-o nevoie practică. Divorțam, aveam copii, și voiam să gestionez cât mai bine impactul schimbării asupra lor. Până atunci nu crezusem în terapie — o consideram, ca mulți alții, o formă elaborată de conversație pentru care nu aveam nici timp, nici nevoie.
M-a schimbat înainte să înțeleg cum. La un moment dat m-am trezit înscrisă la facultatea de psihologie — inițial din curiozitate personală, ca un hobby al minții. Voiam doar să înțeleg mai mult. Pe parcurs, hobby-ul s-a mutat discret în direcție, și am mers până la capăt: licență, master, școală de formare, supervizare, acreditare.
Pregătire profesională
Sunt psihoterapeut cu drept de liberă practică acreditat de Colegiul Psihologilor din România.
Am făcut formarea de bază în psihoterapia familiei la AMPP (Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie) — o abordare sistemică ce vede persoana nu izolat, ci ca parte din sistemul ei de relații și loialități.
De-a lungul timpului m-am specializat în terapia traumei și a traumei complexe și am obținut Nivelul II în EMDR (Eye movement desensitization and reprocessing) — o metodă folosită în procesarea traumei și a stresului.
Am dedicat trei ani formării avansate în Facilitare Constelații Sistemice de Familie sub îndrumarea lui Claus Kostka — program certificat DGfS, Germania.
În cabinet lucrez cu adulți — individual, în cuplu și ca sistem familial.
Întâlnirea care a schimbat tot
La un modul din școala de formare am dat pentru prima dată peste teoria traumei. A fost un prim prag — m-a ajutat să înțeleg o parte din ce nu reușisem să mișc până atunci.
Abia câțiva ani mai târziu, când am citit cartea lui Pete Walker, Complex PTSD: From Surviving to Thriving, a venit al doilea prag, mai adânc. Am citit-o mai mult ca și cum îi confirmam lui teoria, decât ca și cum aflam ceva nou.
A fost șocant să citesc o carte ce părea să știe mai multe despre mine decât știam eu. Abia atunci am înțeles de ce viața mea aparent completă și împlinită răsuna la interior mai mult a gol. Prin lentila traumei simple, nu părea să am nimic suficient de dramatic de spus despre copilărie cât să justifice felul apăsător în care îmi simțeam viața. Dar trauma complexă nu e un eveniment pe care îl poți localiza și procesa. E o atmosferă în care sistemul nervos învață să supraviețuiască în condiții de normalitate permanent negociată — un climat în care reperele sunt mereu mutate, în care nu știi niciodată exact ce vine, și care te lasă, ca adult, dezorientat fără să poți spune de ce.
A fost întâlnirea care a legat bucățile — ale propriei mele vieți și, ulterior, ale vieților cu care aveam să lucrez.
Drumul spre constelații
După câțiva ani de lucru cu trauma complexă în cabinet, am început să văd limpede punctul în care terapia clasică se blochează.
Lucram cu instrumente bune — și totuși vedeam cum, la un moment dat, ceva esențial rămânea neatins. Nu pentru că terapia nu era suficient de bună. Ci pentru că unele lucruri nu cedează la înțelegere. Sunt stocate altundeva — în corp, în sistemul nervos, în loialități față de familia din care vii, pe care nu le-ai ales conștient și nu le poți dezactiva prin decizie.
Am ales formarea cu Claus Kostka pentru că simțeam că îmi lipsește ceva specific, nu o metodă în plus. Și am găsit exact ce îmi lipsea: un instrument care accesează straturi la care cuvintele nu mai ajung.
Constelațiile și psihoterapia nu sunt același lucru. Dar când le cunoști pe amândouă, procesul are un alt nivel de siguranță și de precizie.
Cum lucrez acum
Munca mea de astăzi e rezultatul tuturor acestor straturi, plus ceva ce nu anticipasem: experiența anterioară din business s-a dovedit, cu timpul, o continuitate ascunsă, nu o ruptură. Pragmatismul, familiaritatea cu dinamicile organizaționale, obișnuința de a gândi în termeni de resurse și obiective — toate au intrat în felul în care lucrez cu oamenii.
Fac, la fiecare client, o formă de contabilitate emoțională. Cântăresc cu ce resurse vine și îmi calibrez munca la ele — nu îi cer să facă mai mult decât are acum de unde să facă. Numim împreună costul real al schimbării — efortul, disconfortul, ce va trebui să plătească pentru ce urmează să obțină — pentru că orice proces de schimbare are un cost, iar a-l cunoaște dinainte e jumătate din muncă. Și mă asigur că pârghia pentru profit real există în calitatea vieții lui, că procesul terapeutic e el însuși un proces cu randament vizibil. Nu o cheltuială de timp pe care o justificăm cu „e bine să faci terapie", ci o investiție rentabilă inclusiv pe termen lung.
Ce fac concret, în fiecare ședință, e să descos sistemul. Pornesc de la ce aduce clientul — de cele mai multe ori un simptom, nu o problemă — și urmăresc firele înapoi, până când harta interioară care îl produce devine vizibilă. Tipare care se repetă, roluri preluate fără să știe, frici care decid, puncte oarbe. Am dezvoltat în timp un radar fin pentru detalii aparent neimportante pe care clienții le menționează în treacăt. Știu, din experiență, că acolo se ascund adesea unghiurile moarte cele mai productive. De nenumărate ori, ce părea un amănunt nesemnificativ s-a dovedit firul care deschide întreaga problemă.
Recent, un client cu care am lucrat o bună perioadă și care revine acum ocazional mi-a vorbit despre o stare de anxietate reapărută. L-am luat la descusut — de când, în ce context, cum se manifestă. Ascultându-l, mi-am dat seama că descria mai degrabă simptomele unui ADHD cu care fusese diagnosticat anterior, și l-am întrebat dacă își mai ia tratamentul prescris. Nu îl mai lua. Decisese să facă o pauză și să-și gestioneze altfel situația. I-am sugerat să îl reia și să vedem ce se întâmplă. Trei zile mai târziu mi-a scris: asta era.
Ceea ce el numea anxietate era, de fapt, manifestarea ADHD-ului netratat. Cu ani în urmă, poate că aș fi mers direct pe varianta anxietății și m-aș fi mirat că nu avansăm. Azi, experiența îmi permite să mă opresc înainte de a pune diagnosticul cel mai la îndemână și să verific dacă întrebarea e bine pusă. E diferența dintre a căuta răspunsul și a verifica întâi problema.
Nu vânez traume și nu forțez întoarceri în copilărie când prezentul nu o cere. Lucrez cu ce nu merge acum și mă întorc în trecut doar când prezentul se împiedică de el. Când un eveniment traumatic iese la iveală și cere procesare, folosesc EMDR. Altfel, restructurez sistemul din prezent — pentru că acolo e pârghia reală.
Nu am soluții rapide. Am o metodă temeinică, construită pe micro-pași, pentru ca schimbarea să se integreze fără ca sistemul să o respingă.
Ce scriu, ce las mai departe
Scrisul mi-a fost mereu la îndemână.
Am scris ani la rând articole pentru Pagina de Psihologie și pentru diverse reviste, apoi am început propriul newsletter, unde explorez teme de psihic uman — frecvente sau de nișă — cu precizie, nu cu confort.
Scriu acum o carte despre indisponibilitatea emoțională — despre structurile interne care fac posibilă ambiguitatea relațională îndelungată.
