Despre mine
De ce fac munca asta
Mi-am dat seama, la un moment dat, că mă schimb și eu câte puțin prin fiecare proces pe care îl însoțesc. Că nu sunt doar martor al unei transformări, ci participantă la o întâlnire reală între două sisteme umane. Ceva se limpezește în celălalt. Ceva se așază și în mine.
Observația a venit după ani de practică și, odată cu ea, înțelegerea de ce această profesie îmi pare până astăzi un privilegiu. Nu pentru că „ajut”. Ci pentru că particip la unul dintre cele mai profunde lucruri pe care le-am observat la oameni: capacitatea psihicului de a se reorganiza, de a găsi direcție și sens chiar și după perioade lungi de blocaj sau supraviețuire.
De la cifre la psihic
Până la 40 de ani am fost economist. Ultimul deceniu din acea viață profesională l-am petrecut construind, împreună cu trei parteneri, un business pornit de la zero și devenit, în timp, un reper în domeniul lui.
Primul meu contact cu psihoterapia nu a venit din convingere. A venit dintr-o nevoie practică. Divorțam, aveam copii și voiam să gestionez cât mai bine impactul schimbării asupra lor. Până atunci, privisem terapia exact cum o privesc mulți oameni: o conversație elaborată pentru care nu credeam că am nici timp, nici nevoie.
M-a schimbat înainte să înțeleg cum.
La un moment dat, m-am trezit înscrisă la facultatea de psihologie — inițial din curiozitate personală, ca un hobby al minții. Voiam doar să înțeleg mai mult. Pe parcurs, hobby-ul s-a mutat discret în direcție, iar eu am mers până la capăt: licență, master, școală de formare, supervizare, acreditare.
Pregătire profesională
Sunt psihoterapeut cu drept de liberă practică acreditat de Colegiul Psihologilor din România.
Formarea mea de bază este în psihoterapia familiei, în cadrul AMPP (Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie) — o abordare sistemică ce privește omul nu izolat, ci în relație cu sistemul lui de apartenență, cu dinamica familială și loialitățile invizibile care îl organizează.
De-a lungul timpului, m-am specializat în terapia traumei și a traumei complexe și am obținut Nivelul II în EMDR (Eye movement desensitization and reprocessing), metodă folosită în procesarea traumei și a stresului.
Am urmat, de asemenea, o formare avansată de trei ani în Facilitare Constelații Sistemice de Familie sub îndrumarea lui Claus Kostka, în cadrul unui program certificat DGfS, Germania.
În cabinet lucrez cu adulți — individual, în cuplu și ca sistem familial.
Întâlnirea care a schimbat tot
La un modul din școala de formare am întâlnit pentru prima dată teoria traumei. A fost un prim prag. M-a ajutat să înțeleg o parte din lucrurile pe care, până atunci, nu reușisem să le mișc în mine.
Câțiva ani mai târziu, citind cartea lui Pete Walker, Complex PTSD: From Surviving to Thriving, a venit al doilea prag, mult mai adânc. Am avut mai degrabă senzația că îi confirm teoria decât că descopăr ceva nou.
A fost șocant să citesc o carte ce părea să știe mai multe despre mine decât știam eu. Abia atunci am înțeles de ce o viață aparent completă și împlinită putea răsuna, la interior, mai mult a gol.
Prin lentila traumei simple, nu părea să existe nimic suficient de dramatic în copilăria mea încât să explice felul apăsător în care îmi simțeam viața. Dar trauma complexă nu e un eveniment pe care îl poți localiza și procesa. Este un climat relațional în care sistemul nervos învață să supraviețuiască într-o stare de adaptare continuă: repere care se mută constant, siguranță negociată, tensiune greu de numit, dar imposibil de ignorat. Iar asta poate lăsa omul adult dezorientat, rupt de sine sau permanent în alertă, fără să poată explica exact de ce.
A fost întâlnirea care a legat multe dintre bucățile propriei mele vieți și, mai târziu, ale vieților cu care aveam să lucrez.
Drumul spre constelații
După câțiva ani de lucru cu trauma complexă în cabinet, am început să văd tot mai clar punctul în care terapia clasică se poate bloca.
Lucram cu instrumente bune și, totuși, observam cum, la un moment dat, ceva esențial rămânea neatins. Nu pentru că terapia nu ar fi suficient de bună. Ci pentru că unele lucruri nu cedează doar prin înțelegere. Sunt organizate mai adânc — în corp, în sistemul nervos, în mecanisme automate de supraviețuire și în loialități față de sistemul familial pe care nu le alegem conștient și nu le putem schimba doar prin decizie.
Am ales formarea cu Claus Kostka pentru că simțeam că îmi lipsește ceva foarte specific, nu doar „o metodă în plus”. Și am găsit exact acel lucru: un instrument care poate ajunge în straturi unde cuvintele, uneori, nu mai ajung.
Constelațiile și psihoterapia nu sunt același lucru. Dar atunci când sunt înțelese și ținute împreună, procesul poate căpăta mai multă siguranță, claritate și precizie.
Cum lucrez acum
Munca mea de astăzi e rezultatul tuturor acestor straturi, plus ceva ce nu anticipasem: experiența anterioară din business s-a dovedit, cu timpul, o continuitate ascunsă, nu o ruptură.
Pragmatismul, experiența construirii unui business și obișnuința de a gândi în termeni de resurse, costuri și obiective au intrat firesc în felul în care lucrez cu oamenii.
Fac, la fiecare client, o formă de contabilitate emoțională. Mă uit atent la resursele cu care vine și îmi calibrez munca la ele — nu îi cer să facă mai mult decât poate susține acum. Numim împreună costul real al schimbării: efortul, disconfortul, renunțările și reorganizările pe care le implică. Pentru că orice transformare are un cost, iar a-l vedea clar dinainte schimbă felul în care omul intră în proces.
Și mă asigur că există o pârghie reală de transformare, că procesul terapeutic produce un randament vizibil în felul în care omul își trăiește viața. Nu o cheltuială de timp pe care o justificăm cu „e bine să faci terapie”, ci o investiție rentabilă inclusiv pe termen lung.
Ce fac concret, în fiecare ședință, e să descos sistemul. Pornesc de la ce aduce clientul — de multe ori un simptom, nu problema în sine — și urmăresc firele înapoi până când harta interioară care îl produce începe să devină vizibilă. Tipare care se repetă, roluri preluate fără să știe, frici care decid, puncte oarbe. Am dezvoltat în timp un radar fin pentru detalii aparent neimportante pe care clienții le menționează în treacăt. Știu, din experiență, că exact acolo se ascund adesea lucrurile care organizează problema întreagă.
Recent, un client cu care lucrasem anterior a revenit descriind o stare de anxietate reapărută. L-am luat la descusut — de când, în ce context, cum se manifestă. Ascultându-l, mi-am dat seama că descria mai degrabă simptomele unui ADHD cu care fusese diagnosticat anterior. L-am întrebat dacă își mai ia medicația. Nu o mai lua. Trei zile după reluarea tratamentului mi-a scris: „asta era”.
Cu ani în urmă, poate aș fi mers direct pe varianta anxietății și m-aș fi întrebat de ce procesul stagnează. Astăzi, experiența mă face să mă opresc înainte de concluzia cea mai la îndemână și să verific dacă întrebarea este bine pusă. E diferența dintre a căuta răspunsul și a verifica întâi problema.
Nu vânez traume și nu forțez întoarceri în copilărie când prezentul nu o cere. Lucrez cu ce nu merge acum și mă întorc în trecut doar când prezentul se împiedică de el. Când un eveniment traumatic iese la iveală și cere procesare, folosesc EMDR. Altfel, restructurez sistemul din prezent — pentru că acolo e pârghia reală.
Nu am soluții rapide. Am o metodă temeinică, construită pe micro-pași, pentru ca schimbarea să se integreze și să poată rămâne stabilă în viața reală.
Cred că oamenii au nevoie, uneori, nu doar să fie înțeleși, ci să fie văzuți suficient de clar încât să nu mai fie nevoiți să se organizeze împotriva lor înșiși.
Ce scriu, ce las mai departe
Scrisul mi-a fost mereu la îndemână.
Ani la rând am scris articole pentru Pagina de Psihologie și pentru diverse reviste, iar ulterior am început propriul newsletter, unde explorez teme legate de psihicul uman — uneori frecvente, alteori de nișă — cu precizie, nu cu confort.
Scriu în prezent o carte despre indisponibilitatea emoțională și despre structurile interne care fac posibilă menținerea îndelungată a ambiguității relaționale.
